“Apostolii graitori de Dumnezeu si Parintii nostri jertfitori si purtatori de Duh [....] prin gura lor a grait Dumnezeu, a rânduit Liturghiile, cântarile, rugaciunile de fiecare an, în amintitrea celor plecati” (Sfântul Atanasie Cel Mare).
Prolog
Conform marturiei patristice uniforme, care confirma neîncetat traditia neîntrerupta de veacuri, rugaciunile speciale pentru morti au fost rânduite de catre Sfintii Apostoli(1). Aceasta rânduiala are doua fundamente dogmatice:
a) Consensul Bisericii, ca si comuniune a Sfintilor, care este alcatuita nu doar din cei vii, ci si din crestinii adormiti.b) Credinta în viata de dupa moarte, învierea mortilor si judecata cea din urma.
Mai mult, învatatura si practica îndelungata a Bisericii ne îndeamna sa ne aratam grija pentru adormirea unui suflet, nu doar prin rugaciuni, ci si prin fapte de iubire. Astfel, poruncile apostolice rânduiesc sa se ofere saracilor anumite bunuri ale mortului, spre pomenirea lui. Si Sfântul Ioan Gura de Aur, tâlcuind Evanghelia dupa Sfântul Ioan, ne sfatuieste sa facem asemenea fapte bune “încât daca mortul este pacatos, sa se izbaveasca de pacatele lui, iar daca este drept, sa primeasca plata si recompensa mai mare”. Rugaciunile pentru morti, pe de alta parte, înseamna atât pomenirea numelor la Sfintele Liturghii, cât si savârsirea unor slujbe speciale, parastasele. Deja în Constitutiile Apostolice, întâlnim amintite parastasele, la trei, noua, patruzeci de zile, si un an, potrivit timpului savârsirii lor, din ziua mortii. Multe simboluri ale parastaselor din zilele noastre sunt amintite de catre Parinti. Cele mai importante sunt urmatoarele: parastasul de trei zile simbolizeaza învierea Domnului, dupa ramânerea timp de trei zile în mormânt, si se savârseste cu nadejdea ca si mortul va învia în împaratia cereasca(2). Parastasele de noua zile se savârsesc pentru cele noua cete îngeresti, cu speranta ca sufletul celui mort sa va afla alaturi de ele. Parastasul de patruzeci de zile este pus în legatura cu înaltarea Domnului, care a avut loc la patruzeci de zile dupa Înviere, prin care ne rugam ca si mortul sa se înalte, ca sa-L întâlneasca pe Hristos în ceruri, si sa vietuiasca pentru totdeauna împreuna cu El. Parastasul de un an, se savârseste la împlinirea unui an de la ziua mortii, în amintirea zilei de nastere a mortului, caci pentru crestinii credinciosi, ziua nasterii celei adevarate este ziua mortii trupesti si a mutarii la viata vesnica.
Parastase, în legatura cu simbolismul celor de mai sus, se mai savârsesc si în luna a treia, a sasea si a noua, de la ziua mortii. Cel mai mare folos îl aduce mortilor slujba Sfintei Euharistii, savârsita în amintirea lor, pentru ca alunei prin particelele de pe Sfântul Disc “mortii se unesc în chip nevazut cu Dumnezeu si comunica cu El, si sunt mângâiate, mântuite, si se desfata în Hristos” (Sfântul Simeon al Tesalonicului). In afara de parastasele speciale pentru fiecare mort, Biserica are slujbe zilnice, cu rugaciuni generale pentru cei adormiti, asa cum avem de pilda, o parte din rânduiala miezonopticii, si referirile din Ecteniile Vecerniei, Utreniei si Dumnezeiestii Liturghii. De asemenea, Biserica a consacrat si zile speciale de parastase. Aproape toate sâmbetele anului bisericesc, si în special cele de dinaintea Duminicilor lasatului sec de carne, si a Rusaliilor, simt consacrate pomenirii mortilor. Trebuie sa se consemneze, desi este de la sine înteles, ca Biserica savârseste parastase, doar pentru crestinii care au adormit în sânurile ei.
Pe scurt, cele spuse mai sus despre parastase, si în general despre comuniunea celor vii cu madularele adormite ale Bisericii, adica a tututor madularelor, trupului divino-uman al lui Hristos simt, pe de o parte, înstiintari pentru cititorul neinitiat, iar pe alta parte, o introducere la lucrarea Sfântului Ioan Damaschin “Despre cei adormiti în credinta” din care redam numai câteva fragmente. În aceasta lucrare, marele Sfânt si teolog al secolului al VIII-lea, sintetizeaza învatatura noastra despre parastase si, folosind o multime de marturii patristice, raspunde la multe întrebari în legatura cu provenienta lor istorica, importanta si scopul lor.
Folosul Parastaselor
Diavolul, cel lipsit de orice bine si de orice lucru bineplacut lui Dumnezeu, aducând un motiv straniu si ciudat, si cu totul fara legatura, s-a repezit asupra unora si le-a semanat parerea ca, chipurile, nu folosesc cu nimic mortilor toate faptele bineplacute lui Dumnezeu, care se fac pentru sufletele lor. Si ei sunt de acord ca este asa, si folosesc texte scripturistice ca sa-si sustina parerea lor: “Pentru ca noi toti trebuie sa ne înfatisam înaintea scaunului de judecata a lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ca a facut prin trup, ori bine ori rau” (II Corinteni 5, 10), si “Ca nu este întru moarte cel ce Te pomeneste pe Tine. Si în iad, cine Te va lauda pe Tine?”(Psalmi 6, 5). Si “Tu, Doamne, vei rasplati sau vei pedepsi pe fiecare dupa faptele lui” (Psalmi 61, 11) si “Ceea ce seamana fiecare, aceasta va si secera” (Galateni 6, 7).
Deci, înteleptii mei, le vom spune acestora sa cerceteze si sa afle, ca pe cât de mare este frica pe care ne-o inspira Dumnezeu, Domnul tuturor, cu mult mai mare este bunatatea Lui. Desigur ca amenintarile Lui sunt înfricosatoare, dar si iubirea Sa de oameni, neînchipuit de mare. Si judecatile Lui sunt înfricosatoare, dar si milostivirea Lui este necuprinsa.
Luati seama la ce spune Sfânta Scriptura: Când Iuda Macabeul, se afla în Sion, cetatea marelui împarat, a vazut pe poporul sau ucis de vrajmasi, si a cautat si a aflat, în trupurile lor idoli mici. Si degraba, cu evlavie si iubire, a oferit pentru fiecare, jertfe de ispasire, mult milostivului Dumnezeu. De aceea, si Sfânta Scriptura se minuneaza de acea fapta a lui, ca si de toate celelalte (Vezi II Macabei 12, 38-45). Ucenicii Mântuitorului nostru, tainuitorii si martorii Cuvântului, dumnezeiestii apostoli, care au minunat lumea, au rânduit sa se faca pomenirea credinciosilor morti, în timpul rânduielii Preacuratelor si de viata facatoarelor Taine. De atunci si pâna în zilele noastre, Biserica Apostoleasca si Soborniceasca a lui Hristos, în toate partile pamântului, tine cu statornicie si fara umbra de îndoiala aceasta traditie, si o va tine pâna la sfârsitul lumii.
Aceasta pomenire, apostolii n-au rânduit-o, fara ratiune, scop, si nici la întâmplare, întrucât credinta crestina, imbatabila, n-a primit nimic nefolositor, si n-a pastrat nimic în plus, ci a tinut învataturile cu statornicie atâtea veacuri. Toate câte le-a primit si le-a pastrat sunt si folositoare, bineplacute lui Dumnezeu, si mântuitoare. Sa vedem însa ce au spus despre aceasta tema Sfintii Parinti din vechime. Marele si profundul cunoscator al tainelor dumnezeiesti, Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa despre ierarhia bisericeasca, scrie urmatoarele: “Rugaciunile sfintilor au trecere si în aceasta viata, si cu mult mai mult dupa moarte, asupra acelora care sunt vrednici de sfintele rugaciuni, adica asupra credinciosilor”. Si în alta parte: “Atotbunul Dumnezeu cauta sa ierte toate greselile mortilor, care simt datorate neputintei omenesti, si vrea sa-i aseze în lacasul celor vii, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac si ale lui Iacov, de unde a fugit toata durerea, întristarea si suspinul, trecând cu vederea, prin bunatatea puterii Sale dumnezeiesti pacatele pe care le-au facut mortii, din slabiciune omeneasca, de vreme ce, asa cum spune Scriptura, nimeni nu este curat de pacat”.
Vezi, tu, cel care te împotrivesti, cum întareste faptul ca rugaciunile pentru cei care au murit cu nadejdea în Dumnezeu sunt folositoare? Cel care poarta numele teologiei, Sfântul Grigorie Teologul, spune despre mama sa, în cuvântul la înmormântarea fratelui sau, Cezar: “A auzit predica vrednica de luat în seama, si durerea mamei s-a facut mai usoara, prin fagaduinta cea buna si bineplacuta lui Dumnezeu, ca le va da pe toate de dragul fiului, va darui bogatia, ca dar de înmormântare pentru acesta”. Si mai jos adauga: “Asadar, toate câte tin de noi sunt acestea. Am mai facut deja si altele, dar vom mai face si în viitor, savârsind parastasele si zilele de cinstire anuale, daca vom ramâne în viata”.
Vezi cum atesta si vorbeste despre ofrandele bune si bineplacute lui Dumnezeu care se fac pentru cei care au adormit, si îndeamna la parastasele de fiecare an?
Dupa acesta, cel cu nume “de aur”, Sfântul Ioan Hrisostom, în tâlcuirea sa iluminata de Dumnezeu, la Evanghelia Sfântului Ioan, spune: “Daca idolatrii ard împreuna cu mortii si lucrurile care le apartin, cu mai mult tu cel credincios, trebuie sa însotesti odata cu cel credincios si lucrurile lui, nu ca sa se faca cenusa, precum cele ale idolatrilor, ci pentru ca sa-i daruiesti mai multa slava; adica, daca mortul este pacatos sa se izbaveasca de pacatele lui, daca este drept, sa se mareasca premiul si rasplata lui”. Si în tâlcuirea epistolei catre filipeni scrie: “Sa ne înteleptim, aducând folos celor care au plecat. Sa le oferim cu tarie orice ajutor. Ma refer la milostenii si la ofrande, la acestea care, într-adevar, aduc mare usurare, mare desfatare si folos. Pentru ca ele nici n-au fost rânduite, nici n-au fost lasate fara scop, si la întâmplare în Biserica lui Dumnezeu de catre ucenicii Sai întelepti. Si n-ar fi lasat aceia traditia, ca sa faca rugaciune preotul, în timpul savârsirii înfricosatoarelor Taine pentru credinciosii care au adormit, daca nu stiau ca vor avea prin aceasta mult câstig si mare folos”.
De Dumnezeu înteleptitul, Sfântul Grigorie de Nyssa, scrie la rândul sau: “Nimic n-a fost lasat nechibzuit si nefolositor de catre ucenicii si propovaduitorii lui Hristos, dar nici nimic n-a fost pastrat, fara cugetare si folos, în întreaga Biserica a lui Dumnezeu. Sa-i pomenim în timpul Tainei celei dumnezeiesti si pline de lumina pe cei care au adormit ortodocsi este lucru folositor si bineplacut lui Dumnezeu”. Pentru ca cuvintele: “Tu, Doamne, vei rasplati sau vei pedepsi pe fiecare dupa faptele lui” (Psalmi 61, 11), “Ceea ce seamana fiecare, aceasta va si secera” (Galateni 6, 7) si altele asemanatoare, s-au spus oricum despre a doua venire a Domnului, despre Infricosatoarea Judecata, si despre sfârsitul acestei lumi. Desigur, atunci nu va mai exista posibilitatea ajutorului, si orice rugaciune va fi nefolositoare, caci când se încheie bazarul, nu mai exista marfa de târguit. Într-adevar, unde vor fi atunci cei saraci? Unde vor fi preotii pentru savârsirea jertfei? Unde vor fi psaltii? Unde vor fi binefacerile? Unde vor fi faptele cele bune? De aceea, înainte sa vina acel ceas sa ne ajutam unul pe celalalt si sa oferim Iubitorului de oameni Dumnezeu faptele iubirii noastre, fratilor! Pentru ca El primeste cu multumire ofrandele noastre, de dragul celor care n-au apucat si au plecat, am zice, nepregatiti. Le primeste si le socoteste ca faptele si ofrandele acelora. Asa vrea Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca fapturile lui sa ceara, si El sa le dea toate câte simt pentru mântuirea lor. Si mai ales se apleaca în întregime spre cel care nu se lupta doar pentru sufletul lui, ci se intereseaza si pentru sufletul semenului sau. În aceasta situatie omul devine urmator lui Dumnezeu, si darurile facute celorlalti le cauta ca pe bucuriile sale. Astfel, împlineste conditia iubirii desavârsite, îsi asigura fericirea (“Fericiti sînt cei care arata mila fata de altii pentru ca acestora Dumnezeu le va arata mila Sa” (Matei 5, 7), si împreuna cu sufletul aproapelui îsi foloseste mult si sufletul sau.
Sa trecem acum de la aceste marturii la altele asemanatoare si egale ca putere. Paladie în Istoria sa lausiaca aminteste cu acrivie despre minunile Sfântului Macarie cel Mare. Acolo scrie ca Sfântul Macarie, întrebând odata teasta unui mort, a aflat toate câte se întâmpla cu cei care au murit, si la sfârsit a adaugat: “Deci, n-ati gasit nicio mângâiere?” Aceasta întrebare a pus-o pentru ca obisnuia sa se roage pentru cei morti, si voia sa afle daca, într-adevar, acestia se folosesc. Atunci, Iubitorul de oameni Dumnezeu, a vrut sa-i descopere adevarul slugii sale credincioase. Deci, l-a înstiintat prin teasta: “Când faci rugaciunile pentru morti, simtim o mica usurare.”
Un altul dintre Sfintii Parinti avea un mucenic care vietuia în nepasare si, astfel, a ajuns la sfârsitul vietii sale. Mult milostivul si Iubitorul de oameni Dumnezeu i-a aratat batrânului, care se ruga cu lacrimi, ca-l va arunca pe ucenicul sau în foc pâna la gât, precum bogatul din parabola saracului Lazar (Luca 16, 23-24). Când batrânul sfânt a început sa se bata si sa se roage, plângând, Acela i-a descoperit, ca-l va baga în foc pâna la mijloc. Si când batrânul, din nou L-a rugat cu multa staruinta, Dumnezeu i-a aratat vedenie, ca l-a izbavit pe ucenicul sau cu desavârsire de focul iadului. Dar cine ar putea sa povesteasca cu de-a rândul toate marturiile care se afla raspândite în Vietile Sfintilor, în martirologii si în sfintele descoperiri, de unde reiese clar, ca rugaciunile, Liturghiile, si milosteniile pentru morti folosesc foarte mult sufletelor? Pentru ca nimic nu se pierde din toate câte au fost daruite lui Dumnezeu, caci Domnul le da înapoi însutit. Cât despre cuvântul profetului: “Cine se va pocai înaintea Ta?” (Vezi Psalmi 6, 6) am spus deja ca amenintarile Atotputernicului Dumnezeu sunt înfricosatoare, dar în cele din urma le pierde iubirea Sa de oameni negraita. De altfel si dupa acest cuvânt al profetului, s-a gasit oricum pocainta în iad. Ma refer la pocainta celor care au crezut acolo, când Domnul S-a pogorât ca sa-i mântuiasca. Dar si în iad, Datatorul de viata nu i-a mântuit pe toti, ci doar pe cei care au crezut. Acestea nu înseamna ca se desfiinteaza profetia. Niciodata. Aici se arata în mod simplu ca preabunul Dumnezeu este “biruit” de iubirea Sa fata de om. La fel s-a întâmplat si cu cuvântul profetic al lui Iona: “Ninive va fi distrusa!” (Ioan 3, 4). Însa n-a pierit pentru ca bunatatea lui Dumnezeu a biruit dreptatea lui. Si lui Iezechia, i-a zis prin gura profetului Isaia: “Fa testament pentru casa ta, caci nu te vei mai însanatosi, ci vei muri” (IV Regi 20, 1), însa n-a murit. Lui Ahab, din nou i l-a trimis pe profetul Isaia, ca sa-l înstiinteze: „Îti voi trimite nenorociri” (III Regi 20, 21), si nu i-a trimis. De ce ? Dumnezeu i-a explicat profetului: “Ai vazut cum s-a pocait Ahab: de aceea nu-i voi trimite nenorociri cât timp va trai” (III Regi 20, 29). Din nou, bunatatea a biruit hotarârea Lui, asa cum s-a întâmplat în foarte multe situatii, si cum se va întâmpla pâna la sfârsitul lumii, când se va încheia sarbatoarea, când nu va mai fi timp pentru ajutor, ci fiecare om se va afla singur cu povara lui. Acum este înca timp pentru îngrijorare, pentru osteneala, pentru schimbare, alergatura si lupta. Si fericit este cel care pâna în sfârsit nu si-a pierdut nadejdea lui. Dar mai fericit este cel care s-a luptat si pentru sine si pentru aproapele sau, pentru ca aceasta fapta sa alerge cineva în ajutorul aproapelui îl multumeste cel mai mult pe Mult Milostivul Dumnezeu.
Aceasta doreste si pofteste: sa ne facem bine unul altuia, si în viata de aici, si dupa moarte. Daca n-ar fi primit un asemenea lucru, nu ne-ar fi dat îndreptatirea sa-i pomenim pe cei morti la Dumnezeiasca Liturghie, si sa le facem parastasele, la trei zile, noua zile, patruzeci de zile si un an, asa cum fara nicio împotrivire, le primeste Biserica si le tine fara retinere poporul credincios. Adica, daca acestea însemnau o batjocura fara câstig si fara folos, oricum i s-ar fi descoperit vreunuia dintre multii sfinti, purtatori de Dumnezeu, patriarhi, parinti si învatatori, sa opreasca înselaciunea. Niciunul dintre ei însa n-a încercat vreodata sa desfiinteze parastasele. Dimpotriva, toti au consimtit si, astfel, în fiecare zi practica aceasta nu numai ca se întinde si prinde radacini, dar primeste continuu si adaosuri.
Sa vedem si ce ne spune Sfântul Atanasie cel Mare, în frumosul sau cuvânt pentru cei adormiti: “Si chiar daca mortul s-a savârsit din viata cu evlavie si s-a asezat în cer, sa nu pregeti sa-i aduci ulei si sa aprinzi lumânari la mormântul lui, cerând mila Domnului, pentru ca acestea simt bineplacute lui Dumnezeu, si aduc rasplata bogata, de vreme ce uleiul si lumânarea sunt jertfe, Dumnezeiasca Liturghie este izbavire, si fapta cea buna pentru saraci aduce înapoierea oricarui bun însutit. Deci, scopul celui care face jertfa pentru mort, este acelasi cu al celui care are un copil mic, care nu vorbeste, este neputincios si bolnav, si de dragul lui, aduce cu credinta la Sfânta Biserica drept jertfa lumânari, tamâie si ulei. Deci, acestea nu sunt ca si cum le tine si le ofera copilul însusi? Ceva asemanator nu se întâmpla si la Taina Sfântului Botez când nasul se leapada de satana si se uneste cu Hristos, pe seama pruncului care se boteaza? La fel trebuie sa socotim si starea celui care a murit credincios în Domnul, adica faptul ca el însusi tine si ofera lumânari, ulei si toate cele pe care noi le oferim pentru izbavirea lui.
Astfel, cu harul lui Dumnezeu, scopul care este însotit de credinta nu va fi zadarnic, pentru ca apostolii, teologii, învatatorii tainelor si parintii purtatori de Duh, dupa ce s-au unit cu Dumnezeu si s-au facut partasi puterii Sale extatice, au rânduit Liturghiile bineplacute lui Dumnezeu, rugaciunile si cîntarile care au loc în fiecare an, pentru amintirea mortilor.”
Vine însa un potrivnic si spune: “Daca este asa, toti se vor mântui, si nici imul nu se va chinui!” Ar fi bine, si macar sa se întâmple asa! Este ceea ce voieste si doreste si urmareste Atotbunul Dumnezeu, este ceea ce-I face bucurie si desfatare: nimeni sa nu fie lipsit de darurile Lui dumnezeiesti. Nu cumva a pregatit premiile si cununile pentru îngeri? Nu cumva a venit pe pamânt si S-a întrupat din Fecioara, S-a facut om, a patimit si a murit, ca sa mântuiasca puterile ceresti? Nu cumva îngerilor le va spune: “Veniti, binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti împaratia care v-a fost gatita?” (Matei 25, 34) Nu poti tu, potrivnicule, sa pretinzi ca se va întâmpla acest lucru! De vreme ce pe toate Hristos le-a suferit pentru om, pentru acesta le-a si pregatit. De altfel, cine chemându-i pe prietenii sai la un prânz bogat, nu vrea sa vina toti si sa se sature de bunatatile lui? Adica, pentru care pricina a pregatit mâncarurile si bauturile, daca nu sa se îngrijeasca pentru prietenii sai? Deci, daca acest lucru îl voim noi, nu-l va voi cu mult mai mult Datatorul darurilor, Dumnezeu, Care din fire este Atotbun si Iubitor de oameni, si Care, împartind si daruind daruri, Se bucura si Se veseleste mai mult decât cel care le primeste?
Fiecare om care a dobândit un mic aluat al virtutilor si, cu toate ca a voit, n-a ajuns sa-l faca pâine, din lâncezeala, nepasare, sau amânare si astfel, într-o zi, fara sa se astepte, l-a secerat moartea, unul ca acesta nu va fi uitat de Dreptul Judecator. Domnul va misca sufletele casnicilor sai, ca sa-l ajute, împlinind datoriile cele din urma ale mortului.
Dimpotriva, cel care a dus o viata pacatoasa, care n-a mers niciodata dupa cum i-a dictat constiinta, ci s-a tavalit fara teama si rusine în cloaca placerilor, satisfacându-si toate poftele trupului, si ramânând indiferent cu totul fata de sufletul lui, când va pleca din aceasta viata, nu va fi ajutat de nimeni. Dumnezeu, pentru ca nu-l socoteste al Lui, va rândui sa-l uite, si femeia si copiii, si fratii, si prietenii sai. Deci, sa-l rog pe cel care este prietenul meu sa ma ajute daca este cu putinta, încât sa nu las în urma mea nicio datorie. Daca ajung însa la sfârsitul vietii mele fara sa fiu deloc pregatit, îl rog pe Mult Milostivul Dumnezeu, sa-i miste pe rudele si pe prietenii mei, sa le înfierbânte inimile, încât daca las ca om vreo datorie, sa ma ajute plini de râvna, si s-o plateasca cu fapte bune si bineplacute lui Dumnezeu. Asa învata si propovaduieste Sfântul Ioan Gura de Aur, pe care l-am amintit mai sus: “Daca n-apuci sa rânduiesti toate cerintele sufletului tau, cât timp traiesti, atunci chiar si în ultimul ceas, lasa porunca alor tai, sa-ti trimita cu tine bunurile tale când mori, adica sa te ajute prin fapte bune, milostenii si ofrande. Astfel, îl vei face pe Izbavitorul sa te primesca cu bunavointa, pentru ca pe acestea le primeste cu multumire”.
El însusi în alta parte scrie: “In testamentul tau pune împreuna mostenitori cu copiii si rudeniile tale si pe Domnul. Hârtia sa aiba si numele Judecatorului. Sa nu-i treaca cu vederea si sa-i aminteasca si pe cei saraci. Eu ma fac garantul lor. Desigur ca nu trebuie sa-l foloseasca cineva ca pretext, ca sa nu faca milostenii cât timp este în viata. Si cât traieste sa faca, dar sa le continuie si dupa moarte. Altfel este cu desavârsire nebun, nelegiuit si potrivnic vointei lui Dumnezeu. Este lucru placut si bine primit de Dumnezeu ca fiecare om evlavios si iubitor de bine sa se curete prin fapte bune, sa fuga de orice pacat si sa tina poruncile lui Dumnezeu, ca sa poata sa spuna cu curaj Domnului când ajunge la sfârsitul vietii sale: “Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalmi 107, 1). Si astfel, sa fie primit cu bucurie de îngerii care vor coborî sa-l ia. Desigur, acest lucru îl fac putini oameni si în putine împrejurari, dupa cuvântul Domnului, “Cei care se vor mântui vor fi putini” (Vezi Luca 13, 23) cuvânt pe care Atotînteleptul L-a rostit cu oarecare tristete.
Deci, stiind ca este foarte greu sa se gaseasca oamenii în aceasta prima categorie a celor mântuiti, mergem la a doua categorie, dupa învatatura Apostolilor si a Parintilor. Astfel, prin bunatatea lui Dumnezeu, si cei morti se folosesc, si iubirea de oameni se mareste, si nadejdea învierii prinde radacini, si rugaciunea catre Dumnezeu ne întareste, si credinciosii din sfintele biserici se îndesesc, si fapta cea buna fata de cei saraci se înmulteste. Oamenii luminati de Dumnezeu spun ca faptele oamenilor, la vremea ultimei suflari, sunt cântarite în talere. Si daca talerul din dreapta este mai sus decât cel din stânga, este limpede ca muribundul îsi va preda sufletul sfintilor îngeri. Daca cele doua balante simt egale, biruieste oricum iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar si daca talerul se înclina putin spre stânga, milostivirea lui Dumnezeu va completa lipsa. Iata cele trei judecati dumnezeiesti ale Domnului: prima este dreapta, a doua este iubitoare de oameni, a treia este preabuna. Dupa acestea vine a patra, când faptele pacatoase atârna foarte greu. Vai de noi atunci, fratilor! Si aceasta judecata a lui Dumnezeu, este dreapta si hotaraste cu dreptate pentru oamenii care simt judecati.
Deci, dupa acestea, sa ne întoarcem cu totii privirea la ziua înfricosatoare a celei de-a doua veniri a Domnului, si sa ne întrebam daca nu cumva atunci vom fi pedepsiti de rudeniile noastre, ca am neglijat îndatoririle fata de ele. Vai de toti cei care simt ca mine, care în ziua aceea vor fi sortiti în stânga Domnului! Fericiti sunt cei pe care Domnul îi va aseza de-a dreapta Lui, si vor auzi glasul binecuvântat: “Veniti, binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti împaratia care v-a fost gatita voua de la începiitul lumii” (Matei 25, 34). Macar sa ne învrednicim sa auzim acel glas toti cei care pazim credinta ortodoxa si sa ne desfatam de bunurile, a caror frumusete “ochiul n-a vazut-o, urechea n-a auzit-o, si la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 2, 9). Amin.
Note:
(1) Si iudeii aduceau jertfe pentru iertarea pacatelor “celor adormiti în credinta” (2 Macabei 12, 45)(2) în legatura cu aceasta pomenire este si simbolismul teologic al colivelor, care se fac la fiecare parastas. Grâul simbolizeaza mormântul, învierea, si viata dincolo de mormânt a omului, care cazând în pamânt putrezeste si “moare”. Din aceasta “moarte” a lui însa izvoraste o noua viata.
De Sfântul Ioan Damaschin
extras din: Glasul Sfintilor Parinti – Editura Egumenita 2008